Emil Iana

Eternitate sau un singur drum?

Ideiile despre natura morții și viața după moarte s-au schimbat în conformitate cu fiecare epocă, dar sigur un lucru a rămas în comun, respectiv interesul constant pentru acest fenomen misterios petrecut pe Pământ. Omenirea a păstrat cunoștințele intuitive, considerând că moartea este ceva mai mult decât dispariția în neant.

Viziunea limitat materialistă a epocii moderne, a privat în general omenirea de adevăratele cunoștințe despre lume și de propria lor natură spirituală. Școlile pitagoreice, inițiații egipteni, adepții hermetismului precum și alte doctrine esoterice își învățau literalmente elevii să “moară”, oricât de paradoxal ar suna. Se cunosc destul de multe despre atitudinea pe care filosofia antică a Orientului o avea față de problema morții. Moartea în Est a fost întotdeauna considerată nu ca o încetare a existenței raționale, ci doar ca o tranziție a existenței umane, a sufletului, într-o stare diferită.

Potrivit învățăturii esoterice, corpul fizic al unei persoane nu reprezinta însă întreaga ființă umană. Pe lângă corpul biologic, fiecare dintre noi are mai alte corpuri invizibile, pe care le numim, corpuri subtile. În general, majoritatea oamenilor fie nu știu, fie nu cred în existența unor astfel de elemente ce ar aparține propriului nostru corp.

Dacă în viața pământească corpurilor subtile li se atribuie rolul de substraturi invizibile, înconjurate de învelișul dens al corpului fizic, atunci în existența lor postumă ele nu sunt altceva decât purtătoare de conștiință umană într-o altă lume, la fel cum se întâmplă și în planul fizicîn care rolul recipientului conștiinței sufletului este îndeplinit de corpul fizic.

Moartea este recunoscută doar de acele vieți care au conștiință de sine și, din păcate, este uneori înțeleasă greșit de către majoritatea ființelor umane. Ce se află în spatele vălului? Dacă mai există o altă viață? Poate fi o eternitate sau totul se termină aici?

Aceste întrebări recurente sunt puse de nenumărate generații de oameni și fiecare dintre ei primește exact răspunsul care este demn de nivelul său de conștientizare a eternității.

Pentru o persoană, moartea este sfârșitul tuturor lucrurilor, dar pentru o alta este doar o nouă etapă a evoluției sale personale. Moartea, pentru majoritatea oamenilor, indiferent de viziunea lor asupra lumii, este pur și simplu un fenomen inexplicabil. Majoritatea sunt îngroziți exprimând o frică primară față de subiect. Există două motive principale care determină acest lucru. Primul, și principalul motiv este groaza față de necunoscut, față de nedefinitul care ne așteaptă după moarte și fiindcă nimeni nu s-a mai întors din momentul în care vălul morții a coborât, este o incertitudine care ne înspăimântă. Iar al doilea motiv ar fi acela că ne identificăm total cu corpul fizic. Pierderea corpului nostru fizic ne induce o teamă animală, aceea că vom înceta să mai existăm.

Moartea ne va insufla această teroare atâta timp cât conștiința noastră se va identifica doar cu acest corp. Odată ce vom realiza asta ca suflet, vom înțelege că nu există moarte, că există doar o tranziție temporară către un alt plan al ființei în procesul etern al evoluției sufletului nostru.

Moartea este procesul invers nașterii. Nașterea este întruchiparea conștiinței, moartea este fără existență întrupată, dar, în ambele cazuri, conștiința trece dintr-o stare în alta. Știința modernă știe destul de multe despre procesele asociate morții, dar tot nu poate oferi un răspuns la ce se întâmplă cu conștiința noastră după moartea corpului fizic. Există mai multe semne pentru acest ultim drum, atât psihologice cât și fizice și neuronale. Cel psihologic se manifestă prin lipsa dorinței de a trăi. Este un fapt evident că, în absența voinței de a trăi, moartea este inevitabilă. Unii o fac în mod deliberat, alții pur și simplu s-au săturat să trăiască.

Există chiar și o poveste interesantă în acest caz. Alexandru cel Mare a fost întrebat: “Cât timp ar trebui să trăiască o persoană?”, iar el a răspuns: “O persoană ar trebui să trăiască până când crede că a muri este mai bine decât a trăi”.

Semnele fizice ale morții sunt de două tipuri: mai îndepărtate sau mai apropiate, adică cele care apar imediat, înainte de moartea însăși și cele care apar cu ceva timp înainte de moarte (de la o lună la șase luni). Se pare că semnele mai îndepărtate includ simetria feței. În marea lor majoritate, la oameni, ambele jumătăți ale feței nu sunt simetrice, adică prezintă ușoare diferențe, asimetrie facială. Dacă, privind în oglindă, se observă că fața a devenit în timp simetrică, înseamnă că este timpul pregătirii pentru tranziție.

Conform tuturor învățăturilor religioase, apropierea morții și momentul în sine este unul dintre cele mai importante momente din evoluția noastră, pentru că el este cel care determină condițiile existenței noastre ulterioare. Nu degeaba, în toate religiile, prezența unui mentor spiritual este necesară pentru a facilita procesul morții și pentru a direcționa sufletul în sensul cel bun. Din păcate, societatea citadină modernă nu acordă atenția cuvenită acestui proces. Rareori duhovnicul este chemat la capul unui muribund, deși nu numai acesta poate acționa ca un confident. Și o rudă a muribundului poate fi, de asemenea, un mărturisitor, iar uneori acest lucru este de preferat, deoarece o astfel de persoană este în ochii apropiaților, mai de încredere.

Moartea este un proces de contact cu eternitatea. Corpul fizic, după moarte, poate fi incinerat sau îngropat în pământ. Tradiția creștină preferă îngroparea trupului în pământ. Există însă unele motive care pledează pentru incinerare, începând de la faptul că acest lucru va permite să intrăm foarte repede în stadiul existenței postume datorită eliberării accelerate a conductoarelor subtile ale corpului. Odată cu incinerarea, acest lucru se întâmplă într-o perioadă de câteva ore, în loc de câteva zile, ca atunci când corpul este îngropat în pământ. Pe de alta parte, mormintele în pământ au scopul de a ne aminti mai bine de cei morți, de a comemora amintirea lor, o veșnică pomenire a celor dragi.

Moartea nu înseamnă sfârșitul existenței spiritului sau atingerea scopului său final. Dimpotrivă, aceasta este continuarea vieții, doar mintea, sufletul și cunoașterea părăsesc hainele uzate, casa care nu mai este potrivită pentru locuire. După moarte, elementele pământești revin la o stare neînsuflețită. Într-un fel, un cadavru este ca o mănușă din care a fost scoasă mâna. Cu toate acestea, această mănușă goală nu este o dovadă că și mâna a murit. Viața nu moare niciodată.

Numai trupurile mor, iar viața este eternă. Moartea este un spirit care îndepărtează cătușele cărnii și-și continuă ceva timp existența în lumea invizibilă pentru a-și construi apoi un nou purtător pentru manifestarea materială. Deci, în ciuda faptului că moartea pare a fi o tragedie teribilă pentru toată lumea, filosofii o percep ca pe o experiență spirituală magnifică, cea mai înaltă călătorie a vieții, întoarcerea spiritului la starea sa inițială, eliberarea măreției interioare din limitările cărnii degradate.

După ce a părăsit corpul material, entitatea funcționează ceva timp în dublul eteric, adică într-un corp țesut din cel de-al cincilea element. Acest corp repetă, destul de precis, aspectul învelișului material, dar totuși, este format din substanțe subtile, situate dincolo de lumea fizică. Esența rămâne în acest corp doar câteva zile – cu excepția cazurilor de atașament extrem de lumea pământească sau de sinucidere. În primul caz, rămâne în corpul eteric până când legătura cu lumea pământească este slăbită; iar în al doilea caz, esența rămâne în el până în ziua în care ar urma să se producă moartea naturală.

Conștiința corpului eteric este aproape identică cu conștiința fizică și, prin urmare, cei decedați nu își dau seama imediat că au murit.
Corpul eteric este într-adevăr o dublură a materialului. După ce esența se disipă și corpul eteric începe să se destrame încet, până la descompunerea finală. Uneori acest corp eteric își păstrează forma pentru un timp mai îndelungat și putem vorbi aici de așa numitele fantome. Cojile eterice sunt acele fantome pe care oamenii impresionabili le văd uneori în cimitire.

După o scurtă ședere în dublul eteric, entitatea trece în lumea astrală, pe tărâmul dorințelor și emoțiilor. Varsă învelișul eteric, care se dizolvă în lumea eterică, și acum funcționează doar prin corpul astral. Lumea astrală mai este numită și sfera recompenselor și a pedepselor. În acest aspect al ființei, esența experimentează reflexele emoționale ale vieții sale materiale asemenea unor fapte reale. Anticii afirmau că principalul lucru în această experiență este că o entitate devine practic victimă a tot ceea ce este rău, datorită necazurilor pe care le-a provocat altora în timpul vieții. Biserica catolică numește “purgatoriu” această perioadă corecțională. Acolo este spațiul unde persoana se curăță de păcate. În acest loc, omul își pune în ordine viața emoțională și își construiește nucleul naturii emoționale viitoare. După finalizarea relatării păcatelor corpului, entitatea se mută în tărâmul superior al lumii emoționale, acolo unde emoțiile sale creative, imaginează valori estetice într-o conștiință permanentă. După ce a retrăit emoții constructive și după ce a ales tot ce este mai bun din ele, esența părăsește corpul astral și continuă procesul cu natura sa mentală.

Corpul mental este tărâmul gândirii. De asemenea, este împărțit în planuri distructive și constructive. După ce gândurile de bază sunt răscumpărate și înregistrările despre ele sunt încorporate în conștiință, esența urcă spre o sferă mentală mai înaltă și mai constructivă, unde recompensele pentru acțiunile mentale corecte devin nucleul unei limpezimi mai dezvoltate a gândirii în viața viitoare. După ce a terminat de funcționat în această sferă mentală și a lucrat cu substanța minții, entitatea părăsește corpul mental și, inactivă, neștiind nimic, o tabula rasa, se aruncă într-o stare de așteptare. După un timp, un nou lanț de corpuri încep să fie construite pentru o viața următoare.

Ciclul experiențelor după moarte se schimbă în funcție de etapele evoluției. Reprezentanții popoarelor primitive, a căror individualitate și încercări sunt subdezvoltate, trăiesc experiențe de scurtă durată și renăsc aproape imediat. Pentru entitățile de nivel mediu, obișnuit, ale celei de-a cincea rase umane, intervalul dintre încarnări este de la opt sute la două mii de ani (unii antropologi consideră că omenirea este împărțită în cinci rase umane: europoidă, ecuatorială, rasa asiato-americană, rasa oceanică și rasa amerindiană). Așadar, durata șederii în diferitele planuri ale sferelor astrale și mentale depinde de intensitatea sentimentelor și a gândirii, precum și de volumul înregistrărilor acumulate în timpul vieții pământești. Sufletele foarte dezvoltate se află într-o stare suferindă de mai multe milenii. Datorită profunzimii lor de gândire, acestea petrec cea mai mare parte a timpului în planul corpului mental.
Copiii care mor la o vârstă foarte fragedă renăsc de obicei aproape imediat, deoarece nu au avut timpul necesar să înregistreze stări importante în conștiința eu-ului lor. Firesc, nu există niciodată un interval strict definit între încarnări, dar de obicei, aceste intervale sunt destul de regulate pentru fiecare entitate; în plus, genul alternează la naștere.

Doctrina filosofică renunță la conceptele de cer și iad, deoarece acești termeni corespund ciclurilor de recompensă și pedeapsă postumă. În filosofie, nu există nici o condamnare eternă, nici un cer imuabil – există doar o creștere nesfârșită care alternează cu cicluri de experiențe, pe care o persoană le numește viață și moarte.

Renașterea este descendența unui om în lumea materială, materializarea sa fizică. Corpul este atribuit sufletului conform meritelor sale. Este transferat în forma corporală în momentul primei mișcări a fătului. Din acest moment și până la momentul nașterii, începuturile învelișului fizic ating treptat puterea asupra corpului material. În momentul nașterii, esența deja compusă trece în ființa independentă. În perioadele de creștere, sufletul aduce unele dintre abilitățile sale în manifestarea obiectivă prin intermediul corpului: principiul fizic este exprimat la naștere, principiul vital la vârsta de aproximativ șapte ani, cel emoțional la vârsta de aproximativ paisprezece ani și, în cele din urmă, principiul mental se manifestă la vârsta de aproximativ douăzeci și unu de ani.
Astfel, până la maturitatea finală a corpului material, sufletul își manifestă deja corpurile subiective cu înclinațiile obiective corespunzătoare. Apoi viața continuă până când circuitul este întrerupt, fie prin moarte, fie prin aderarea la o filosofie. Un om înțelept “crește” din corpul său în timpul vieții, evoluează spiritual, în timp ce o persoană ignorantă este împinsă violent din corp atunci când forma sa fizică moare.

Solicitarea “sfatului” celor plecați nu este de natură filosofică. Cei care au părăsit deja lumea noastră nu pot da recomandări celor care locuiesc în continuare aici. În plus, cei vii nu ar trebui să ceară sprijin prietenilor sau persoanelor dragi care au părăsit tărâmul nostru.
Calea adevăratei înțelepciuni este căutarea adevărului și puterii în sinele interior, prin cercetare și experiență. Acest proces amplu și care afirmă viața și stă în sprijinul ei, nu necesită participarea elementelor din lumea entităților fără corp.

Emil Iana
Din Volumul “Sufletul în coregrafia vieții”, BUCUREȘTI 2021