Credința ne îndemnă spre cunoaștere

Divinitatea ne-a înzestrat cu puterea de a gândi, de a pătrunde și înțelege. Ce sunt oare toate lucrurile pe care nu le cunoaștem? Sunt „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”(Epistola întâia către Romani a Sfântului Apostol Pavel, 2:9). Pentru a afla ce lucru minunat am primit, noi oamenii, lucru pe care să-l folosim ca să aflăm răspunsuri la noi și noi întrebări, amintim aici teoria prin care dr. Robert Lanza, dă răspunsul la întrebarea „cine sunt eu”, determinând în acest sens o sursă de energie de 20 de waţi care funcţionează în creier. În scrierea biblică, de atâția amar de ani, există răspuns asemănător la întrebare, dar cine să-l citească și să-l înțeleagă? Iată deci că mă refer la versetul 2:10 din aceiași epistolă care ne îndeamnă pe noi oamenii să căutăm răspunsuri la întrebări, să cercetăm mereu, să descoperim noi lucruri, căci pe acestea „…nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”.

Divinul ne-a îndemnat dintotdeauna să ne folosim mintea din plin. Poate asta și explică de ce nu puțini oameni de știință după ce au descoperit ceva, au exclamat că a fost voia lui Dumnezeu! Nu auzi oare pe doctorii care obținând vindecări ale pacienților să exclame că a fost voia Domnului, deși ei au depus toate eforturile pentru această vindecare? Atunci când ești slab, îți pierzi controlul sau devii neputincios te îndrepți spre Dumnezeu și El te ajută.

În Deuteronomul – a cincea carte a lui Moise, versetul 30, se spune „Când vei fi la necaz şi când te vor ajunge toate acestea în curgerea vremii, te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău şi vei asculta glasul Lui”, iar ceea ce tu ai făcut a fost în firea vieții și a morții. Cum gândul tău a fost așa cum trebuia de curat și mai ales că ai avut loc în inima ta să îți descoperi iubirea, s-a întâmplat ceea ce se spune tot în cea de a cincea carte, în versetul 31, și anume că „Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu bun şi îndurat; nu te va lăsa, nu te va pierde şi nici nu va uita legământul încheiat cu părinţii tăi, pe care l-a întărit cu jurământ înaintea lor”.

În virtutea acestor argumente, privind în retrospectivă istoria omenirii vom observa că întreaga ei manifestare este bogată în nuanțări, până la adânci semnificații vitale şi valorice, de prezența credinței religioase. Prin urmare, pentru a înțelege atât omul cât și viața și istoria sa este indispensabil să pătrundem în tainele religiei. Religia nu este însă ceva ce poate fi văzut, pipăit, ceva ce se poate percepe cu cele cinci simțuri. Este adevărat că există materializari ale unor credințe religioase sub formă de ritualuri, ceremonii, doctrine, artă religioasă, lucruri pe care le putem întâlni în clădirile dedicate formelor de cult. Acestea pot fi văzute, dar adevăratul lor sens nu poate fi cuprins și înțeles decât privit dinlăuntru, prin trăire, prin identificare cu religia. Religia rămâne un element constitutiv și totodata tainic al manifestării vieții umane în structura sa extrem de complex. Este uneori atât de complexă încât ne întrebăm dacă se poate sau nu vorbi despre «religie» în toate formele de manifestare denumite în mod obișnuit cu termenul religie, sau credință religioasă. Conceptul de religie implică noțiuni fundamentale. În cele ce urmează am să abordez și am să mă refer doar la expresia – concept religie. Iar chestiunea pe care am să încerc să o explic se referă la sensul acestei expresii – concept şi dacă este legitimă folosirea lui, fară discriminare, pentru a descrie credințele sau concepțiile despre lume şi viață ale altor popoare din afara sferei iudeo-creştine. După cum ați observat, cuvântul religie nu are un corespondent în limbile din afara civilizației apusene, excepție făcând islamul.

Pentru a înțelege mai clar această chestiune mi-am dorit să tratez în primul rând evoluția conceptuală a termenului religie în contextul apusean și, apoi, după ce am stabilit sensul și semnificația acestuia, să observ în ce măsură există corespondențe terminologice și conceptuale în cazul tradiților orientale.

Cuvântul religie derivă din latinescul religio. Odată cu influența inovatoare a Greciei asupra vieții culturale și religioase romane, cuvântul religio va căpăta o serie de noi semnificații, în așa măsură încât s-a pierdut sensul originar, așa încât cercetătorii moderni n-au mai căzut de comun acord asupra sensului originar al acestui cuvânt. Se susține că la început cuvântul desemna o putere exterioară omului care îl obliga, sub amenințare cu pedepse, la un anumit comportament, sau că era un fel de tabu, sau sentimentul pe care omul îl încercă în fața tabu-ului. Mai apoi, deosebirea dintre aceste două sensuri a devenit neclară, aceste puteri exterioare omului fiind considerate ca prezente în «tabu» şi, prin urmare, angajate în practica rituală. De aceea, atât obiectul în care se credea că «mana» se sălăşluieşte cât şi persoana adoratoare erau numite cu acelaşi termen “religious”. Existau, aşadar locuri sacre și persoane devotate, pioase. Toate ceremonile rituale, jurămintele, obiceiurile cultice din familie, din trib etc, erau denumite religiones. Se poate băga de seamă că noțiunea de rit, ritual reprezintă sensul favorit al latinilor, în care este implicată observarea externă a unei practici anume. Așa se face că prin religio unui anume zeu se înțelegea tiparul tradițional cultic efectuat la altarul acestuia.

Începând cu secolul I î.Hr., viața romană a ajuns extrem de sofisticată și, sub influența culturii grecești, se vor scrie două cărți importante pentru cele în discuție: una este De rerum natura (Despre natura lucrurilor) a lui Lucretius, iar alta este De natura deorum (Despre natura zeilor), scrisă de Cicero. În poemul său lung de peste 6000 de versuri, Lucretius foloseşte cuvântul religio de numai 8 ori și la plural de 6 ori. El încercă să-şi prezinte mai ales concepția despre lume, fără a combate viziunile altora. Într-un pasaj de la începutul lucrării sale el personifică religio într-o ființă cerească ce privește neiertator la omenire. Trebuie de asemenea remarcat că autorul nu atacă zeii pe care îi invocă, ci modul în care oamenii i-au adorat şi s-au temut de ei. El numește aceste atitudini religioase și, într-un pasaj plin de însuflețire, prezintă adevărata pietate în sensul unei linişti aproape mistice în natură. Cicero nu se ocupă de religie ca un fenomen, ci, aşa cum spune și titlul lucrării sale De natura deorum, interesul său se manifestă față de zei. El derivă cuvântul religio de la verbul relegere – a citi, a repeat. Prin aceasta consimțea  să spună că religio este atunci când îndeplinim cu atenție obligațiile rituale față de zei. Mai trebuie spus că Cicero nu se ocupă de religie la nivel de fenomen, ci ca atitudine, mai ales atitudinea ce izvorăşte din inima omului. Facând o comparație, în timp ce Lucretius scoate în evidență ideea că religia este ceva «acolo sus», peste om, Cicero afirmă caracterul lăuntric al religiei, ca aparținând sufletului uman.

Dacă ne gândim la contextul general al lumii romane, etimologia sugerată de Cicero nu face altceva decât să însumeze o stare de lucruri care punea accentul pe ceremonii, pe expresia externă a credinței. Termenul acumulează o semnificație profund emotivă și o referire subiectivă față de realitatea transcendentă în al cărei nume este săvârşit ritualul. Mai apoi, poetul Virgiliu deduce cuvântul religio de la verbul relinquere, adică a părăsi, a abandona; căci religia înseamnă pentru oameni părăsirea tuturor obiceiurilor și practicilor profane și urmărirea unor scopuri mai înalte. Și această etimologie păstrează nuanțele ritualiste ale gândirii romane. Apariția şi răspândirea creştinismului în lumea greco-romană stimulează o dezvoltare nouă privind ideea de religie.

Ideea pe care creștinismul o introduce este o nouă noțiune care se referă la un fenomen încă necunoscut: Biserica – Ekklisia. Acest concept aduce cu sine o structură dinamică coerentă în viața religioasă amorfă a lumii greco-romane. Dintre noile noțiuni introduse şi care ne interesează este în primul rând conceptul de credință. Părinții Bisericii primare folosesc cuvântul religio într-un sens al cuvântului destul de variat. Viața religioasă se deosebea fundamental de obiceiurile cultice tradiționale ale lumii greco-romane. Și țin să remarc doar una dintre trăsăturile specifice ale noii credințe, și anume faptul că ea înglobează fiecare aspect al vieții morale, sociale, intelectuale și liturgice a credinciosului. De aceea, cum era şi de aşteptat, cuvantul religio se va îmbogăți în conținut și în profunzime. Accepțiunea de bază a cuvântului religio va rămâne însă aceeaşi. Religio se referă cu precădere la formele rituale. Totuși, noua comunitate descoperă o legătură personală cu Divinitatea, cu Dumnezeu, de aceea religio va deveni şi numele acelei legături, a legăturii personale dintre om şi Dumnezeu. Persecuțiile vor duce la o schimbare profundă în modul de afirmare a credinței religioase creștine. Unul din primele semne ale acestei schimbări poate fi sesizat în expresiile “nostra religio” spre deosebire de “vestra religio” sau “vestrae religions”. Contrastul este evident și în limbajul folosit de către Lactanțiu: “religio Dei” și “religio Deorum”. Profesorul de filosofie și retorică a lui Lactanțiu, Arnobiu acceptă teza lui Cicero, observând că religiozitatea constă în sentimentul intern, lăuntric: “Cultus vero pectore est”. Totuși el face deosebire între “nostra religio” și “vestra religio”, care implica refuzul de a participa la ceremoniile ritualului păgân: iar “nostra religio” înseamnă “modul nostru de închinare”. Observăm aici începuturile separării dintre comunitatea creștină și lumea păgână a timpului. Începând cu Lactanțiu care deduce termenul religio de la verbul religare, adică a lega, a uni, adică legarea, unirea intimă cu Dumnezeu, apare o separare și mai vizibilă în conceptul creştin de religie față de cel păgân. Pentru a exprima convingerea că adorarea lui Dumnezeu în Biserica creștină este cea adevărată, cea dreaptă în timp ce practicile păgâne erau goale de sens, rele și greşite, el va introduce termenii: “vera religio” și “falsa religio”. Implicațiile noului clivaj se vor face simțite curând, deoarece ele sunt strâns legate nu numai de cultul extern propriu-zis, ci ales de conținutul doctrinar. Prin “falsa religio deorum”, adică adorarea falsă a zeilor, deci politeismul, Lactanțiu respinge semnificația dată religiei de către Cicero și parțial de Lucretius, în timp ce “vera religio” va fi identificată cu “vera sapientia”, ceea ce dă o notă specifică începutului noii idei care se va împământeni în limbajul religios creștin.

În Sfânta Scriptură, termenul religio va fi introdus pentru prima dată în Apus de către Fericitul Ieronim, care va traduce termenul grecesc threskeia – practică, ritual, obicei religios, mod de închinare. În Noul Testament, acest termen este întâlnit de 3 ori: în Faptele Apostolilor 26, 5; Coloseni 2, 18 şi lacov 1, 26-27. Primul scriitor creștin care se va ocupa în mod sistematic de conceptul religio va fi Fericitul Augustin, în lucrarea sa De vera religione. Deși suntem tentați să traducem acest titlu cu «Despre religia adevărată», gândindu-ne imediat la un tratat despre creștinism am fi mult mai aproape de intenția autorului dacă am traduce “Despre adevărata pietate”, sau “Despre închinarea autentică”, căci Fericitul Augustin susține că “vera religio” este adorarea “unicului și adevăratului Dumnezeu transcendental, de la care, prin care și în care sunt toate lucrurile. Lui i se cuvine mărire în vecii vecilor”. Pentru Fericitul Augustin, religio nu este un sistem de credințe, o tradiție istorică instituționalizată, ci o confruntare vie și personală cu măreția și dragostea lui Dumnezeu. Biserica există, în concepția sa, pentru a face posibilă această relație. Adorarea lui Dumnezeu este adorarea Binelui Suprem, care implică trecerea de la binele material la cel spiritual, de la percepția senzorială la cunoaşterea supremă. Proiectarea adorării, a cultului spre un scop ultim, suprem, implică în sine, după Fericitul Augustin, un proces de trăire mistică, de comuniune. Astfel religio este unirea făpturii cu adevăratul Creator, prin iluminare sau prin cunoașterea lăuntrică. Odată cu venirea lui Hristos în lume, se materializează exemplar relația dintre om și Dumnezeu. De aceea adevărata religie urma să fie numită «creştină». Nivelul semantic al cuvântului religio păstrează și în gândirea Fericitului Augustin o accentuată structură platonică, deoarece solicită trecerea de la lucrurile bune și pozitive din această lume, la Binele Suprem de dincolo de ea şi care este Dumnezeu. Problema cu care se confruntă omul este aceea de a «trece» dincolo de temporal sau material pentru realizarea binelui etern; omul trebuie să depăşească binele trupesc şi să realizeze binele spiritual; iar în planul cogniției, să treacă de la cunoaşterea senzorială la adevărata cunoaştere intelectuală. Totul se concentrează în ideea de bine ridicată la nivel spiritual, transcendental. Dacă până la Fericitul Augustin cuvântul religio s-a bucurat de o circulație mai largă în Evul Mediu, noțiunea cheie nu va mai fi religio, ci fides – credință. În acest sens, Biserica medievală se apropie mai mult de Noul Testament nu numai în terminologie dar și în orientarea ei fundamentală. Credința este un răspuns dinamic al omului la realitatea vie a lui Dumnezeu.

Întâlnim în Evul Mediu și conceptul de religio folosit însă într-un sens foarte specializat. În secolul al V-lea, religio însemna «vita monastica». În jurul anului 1200, religio era modul de viață conform voturilor monahale. În forma de plural, cuvântul religiones este folosit în Anglia pe la anul 1400, în sensul de diferite «ordine monahale».

Călugărul dominican Toma de Aquino foloseşte religio în acest sens, deşi în Summa Theologiae el se va ocupa de câteva aspecte teologice care lărgesc sfera sensului restrâns al acestei noțiuni punându-și întrebarea dacă religia este o virtute morală sau teologică. Religio devine, pentru Toma de Aquino, o activitate a sufletului, credința omului care îl îndeamnă spre adorarea ce i se cuvine lui Dumnezeu. Totodată el mai indică alte trei sensuri posibile ale noțiunii religio: expresia externă a credinței, motivația lăuntrică ce ne îndeamnă spre adorarea lui Dumnezeu și această adorare și legătura ce unește sufletul cu Dumnezeu.

La rândul ei perioada Renașterii aduce cu sine o conturare în plus a termenului religio care nu mai este circumscris doar la Biserica creştină. Nu este mai puțin adevărat că în lucrarea sa «De christiana religione» (1476), Marsilio Ficino, traducătorul lui Plato și Plotin în limba latină, reduce folosirea cuvântului religio doar la creștinism referindu-se la celelalte religii ca la “ritus adorationis”, adică mijloace umane de adorare a lui Dumnezeu, însă religio este un fenomen universal pentru toți oamenii, fiind un aspect înnăscut, natural și primar. Este instinctul divin pus la dispoziția omului prin care omul devine om şi cu ajutorul căruia el îl percepe pe Dumnezeu şi îl adoră. El este universul ce se întâlneşte acolo unde există adorare a lui Dumnezeu. Hristos a fost exemplul acestei adorări universale. Creştin, în înțelesul promovat de Ficino are deci o semnificație multidimensională ce nu se restrânge doar la creştinism. Religio nu poate fi de mai multe feluri, însă ea poate avea diferite grade de autenticitate. Este mai bine să adori pe Dumnezeu în orice mod decât din mândrie să nu-i duci adorarea ce i se cuvine. De aceea pentru Ficino toate religiile sunt bune. Modelul suprem de adorare a lui Dumnezeu rămane însă cel al lui lisus Hristos.

Un alt punct de cotitură în dezvoltarea conceptului de religie este reprezentat de Reformă. În gândirea lui Luther cuvântul cheie nu este religio, ci fides – credință, glauben, căci problema justificării prin credință devine idea centrală  a epocii reformatorice. Chiar și în zilele noastre există teologi germani care folosesc mai degrabă termenul instituit de Luther. Pornind de aici Ulrich Zwingli și Calvin îl vor adopta și-l vor consacra. Astfel, în 1525, Zwingli publică lucrarea sa “De vera et falsa religione commentarius”, în care susține că creștinismul este religia cea adevărată, iar celelalte religii sunt false. Pentru el, religio este relația dintre om şi Dumnezeu, care devine fermă, ajungând la încredere deplină în Dumnezeu ale cărui haruri se pogoară spre om. Religia falsă este superstiția sau pierderea neautentică care intervine atunci când omul are încredere în altceva în afară de Dumnezeu, cum ar fi atribuirea sfințeniei persoanei, sinoadelor, autorităților bisericești etc. Însă cel care are aduce o contribuție fundamentală la împământenirea expresiei “religie creștină” va fi Jean Calvin. El publică în 1536 tratatul său de bază «Christianae religionis institutio». Traducerea rapidă în mai multe limbi europene a acestui tratat va introduce în limbajul teologic formula binecunoscută “christiana religio”. Dar și pentru Calvin, religio nu este un sistem de doctrine, practici bisericești, interpretări scripturistice sau practici cultice. Acestea sunt considerate de el mijloace care să îndrume pe om spre “recunoaștere adoratoare, dinamică şi personală a lui Dumnezeu”, iar rezultatul acestei recunoașteri, pietatea înnăscută, este christiana religio.  Abia după un secol de la conturarea de către Calvin a expresiei christiana religio, aceasta va fi considerată un sistem de credințe și practici religioase care îndrumă inima omului spre o teamă autentică și dragoste față de Dumnezeu.

Primul pas spre această nouă definire a religiei va fi făcut de Hugo Grotius, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în lucrarea sa “De veritate religionis christianae” (1639). El afirmă că religia este un sistem de idei, credințe şi practici în sensul că religia, și mai ales religia creştină, învață adorarea lui Dumnezeu în puritatea inimii și în sinceritatea vieții personale. Această idee este prezentă și în scrierile lui Edward Herbert, primul baron Herbert de Cherbury, care își asumă în plus sarcina de a fixa categoriile în baza cărora se poate dovedi că o religie este adevarată sau falsă. La îndemnul lui Grotius publică lucrarea sa majoră “De veritate” și astfel ajunge să echivaleze cuvântul religio cu cel de doctrină. Iluminismul întreg va menține această poziție. La fel și deismul va susține că religio se referă la credință.

În secolul al XVIII-lea teologii se vor ocupa mai mult de noțiunile de religie naturală şi religie revelată. În acest sens episcopul Butler va dezvolta mai mult sensul adjectivelor natural şi revelat și nu cel de religio propriu-zis. Părerea sa este că trebuie să accentuăm asupra noțiunii de religie revelată. Conceptul de revelație a fost etalon în perioada Noului Testament. Și totuși, abia în secolul al XVIII-lea primește pondere în gândirea teologică.

Secolul al XIX-lea este martorul unei controverse acute privind noțiunea de religie. Astfel, Friedrich Schleiermacher va fi cel care va cere să căutăm religia nu sub formele în care ni se arată ci ca dispoziții sau stări lăuntrice. Pluralul “religii” e folosit pentru prima dată în 1508 de către catolici și nu este altceva decât o schematizare a formelor prin care se manifestă religia. Schleiermacher încearcă să cuprindă în conceptul de religie atât aspectele intelectuale cât și cele neintelectuale legate de simțire și trăire. Cât despre noțiunea de religii, întâlnim o istoricizare a conținutului și semnificației lor în sensul că ele cuprind ceea ce s-a practicat ca ritual și s-a simțit și crezut de-a lungul veacurilor. Privite din această perspectivă, noțiunile religie și religii au evoluat într-o varietate extrem de bogată. În primul rând ele implică pietatea personală. Este prima semnficație pe care o atribuim în vorbirea curentă: a fi religios înseamnă a fi pios, a crede. În al doilea rând, noțiunea de religie se referă la sisteme definite ca practice, credințe sau valori. Astfel de sisteme au o întindere în timp, sunt legate de anumite locuri sau comunități. În primul sens, religia este o atitudine personală angajată spre deosebire de indiferență, iar al doilea sens face distincție între religii. Aceste idei se reflectă și astăzi.  Ca o concluzie a celor spuse, ne putem da seama de îndelungata istorie frământată a conceptului de religie, care, până în cele din urmă se va fi conturat într-o entitate sistematică obiectivă cu un conținut doctrinar, moral și practic specific.

Începând cu secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul al XX-lea, lumea apuseană a trebuit să evalueze concepții despre lume și viață din afara sferei sale, pe care le-a numit, fără prea mult discernământ, religii. Cu alte cuvinte, modalități cu totul străine conceptului european şi creştin de religie au primit aceeaşi definire, ca şi cum s-ar vorbi despre unul şi acelaşi lucru. Însă, cu cât cunoașterea acestor mentalități din afara sferei apusene s-a adâncit, s-a observat că definirea lor de până acum ca religii nu este legitimă. Nu este legitimă pentru că obiectul acestora nu este identic cu obiectul conceptului creștin de religie. Putem afirma că aceste mentalități, unele dintre ele cu tradiții mai bogate în istorie decât creștinismul, nu posedă o terminologie adecvată care să cuprindă în sine ceea ce termenul-concept religie exprimă. Așa că vă invit să aruncăm o scurtă privire și analiză a termenilor folosiți pentru religie în celelalte culturi și civilizații.

Deși, poate, se va părea destul de ciudat, limba elenă clasică nu posedă un termen echivalent sau sinonim pentru cuvântul latin religio. În general, s-a folosit cuvântul evsevia sau theosevia, ceea ce înseamnă mai degrabă pietate, evlavie iar aceasta este fară îndoială un aspect al religiei. Acelaşi lucru îl vom întâlni și la vechii egipteni. Niciun singur cuvânt egiptean nu conține un echivalent pentru conceptul nostru de religie. Situația se poate explica foarte uşor. Vechii egipteni nu erau preocupați de conceptualizări în sensul actual al cuvântului. În primul rând, se poate observa că religia egipteană nu a fost ceva unitar, o entitate, un sistem bine definit. În al doilea rând, ei nu făceau deosebire între factorii sociali și cei religioşi ai vieții. Acest lucru poate fi extrapolat în întreaga lume antică. Deci, atunci când vorbim despre “religia egipteană” facem uz la un concept sau la o interpretare contemporană și nu folosim o terminologie tradițională egipteană.

În Iranul antic situația nu stă altfel, dar este mai promițătoare. La fel se întampla și în cazul civilizației mesopotamiene. La azteci, în India, China şi Japonia se întâlneşte aceeaşi lipsă în terminologia religioasă.

În cazul zoroastrienilor, unii cercetători sunt de părere că “daena” ar fi un echivalent potrivit pentru conceptul de religie.  Acest cuvânt a fost folosit de către Zoroastru și se găsește în cartea sfântă, Avesta. Etimologia lui nu este cunoscută. Se pare ca “daena” implică o atitudine lăuntrică și personală ca parte integrantă a psihologiei umane prin care omul percepe și răspunde adevărului religios sau lui Dumnezeu sau imperativelor morale. Termenul “daena” a fost în timp mitizat, devenind un ipostas sau persoană. Astfel, se spune că “daena” este fie o fată frumoasă, fie una urâtă sau ceva intermediar care va întâmpina pe credincioșii zoroastrieni după moarte. Frumusețea ei stă în funcție de credința fiecăruia și ca termen generic, “daena” este tot un personaj ceresc personificând credința ca ființă divină, iar pe plan terestru, simbolizând comunitatea credincioşilor zoroastrieni. În această religie oamenii sunt responsabili de situația lor și trebuie să muncească pentru a o schimba. Fericirea, recompensa, câștigul depinde de comportamentul persoanelor în propria lor viață. Morala zoroastristă constă în: fapte bune, buna gândire, cuvinte bune. Paralel cu cuvântul “daena” este întâlnit un altul: den, preluat etimologic din vechea tradiție mesopotamiană. Astfel se vorbește despre den-i mazdayasna, adică den-ul sau legea lui Mazda, Ahura Mazda, începutul și sfârșitul, Unicul Adevăr, Eternul.

În India clasică nu întâlnim un sinonim pentru religie. În întreita trivarga a vieții pământeşti, comportamentul uman este clasificat în fapte pe care oamenii le săvârșesc din placere kama; fapte ce au un anume scop – artha şi fapte obligatorii sau îndatoriri – dharma. Dharma are un ansamblu extrem de larg de sensuri incluzând problema proprietății, legea publică, până la ritualul din temple şi obligatiile de castă. Hinduşii moderni folosesc acest cuvânt ca sinonim pentru religie. Este adevărat că dharma cuprinde în aria sa aspecte pe care apusenii le consideră ca fiind religioase, dar mai include și concepte care nu au nimic comun cu religia. Dimpotrivă, dharma omite câteva aspecte caracteristice ale hinduismului. În primul rând omite legea karmică, adică legea faptelor, care în realitate dă importanță dharmei. În al doilea rând, dharma este un termen strâns orientat asupra vieții din lumea aceasta și în consecință am putea spune că priveşte mai mult viața sau comportamentul moral al omului. Un alt cuvânt pe post de sinonim pentru religie este trimarga – cele trei căi. Acest termen depășeşte și chiar contrazice dharma. Căile cunoașterii, dragostei și a faptelor (jnana marga, bhakti marga, karma marga) par a fi instrumente ce ajută pe om să rupă cătuşele lumii fenomenale (inclusiv ale dharmei) și să realizeze starea de moksha sau mukti, de eliberare ceea ce ar fi echivalentul fenomenologic al conceptului de mântuire în creştinism. Am putea spune că marga înseamnă parțial religie, deşi nu există o suprapunere de termeni, o echivalență și aceasta pe motiv că ea reprezintă un angajament personal și nu sistematic și apoi nu reprezintă deloc religia instituțională, fie luată la singular, fie la plural. În realitate hinduşii nu au un termen care să facă deosebire conceptuală între aspectul religios și celelalte aspecte ale vieții societății. Absența unui termen echivalent cu noțiunea de religio în limba sanscrită nu trebuie luată ca o lipsă totală a sentimentului religios ci ca o lipsă de preocupare față de conceptualizarea unei anume dimensiuni a vieții. Putem spune că, în pofida faptului că s-a spus mereu că India are o preocupare obsedantă față de religie constatăm că în realitate se poate susține că India nu cunoaşte religia, cel puțin nu ca fenomen independent al vieții.

În cazul budiştilor în perioada lor clasică, situația nu era mult prea diferită. Dharma primeşte totuşi o semnificație mai profundă și o dimensiune cosmică. Astfel, dharma în budism semnifică un tipar cosmic ultim de comportament, legea morală transcendentă, suprema obligativitate. Spre acest ideal îndrumă Buddha. Deşi budiştii moderni folosesc termenul de dharma pentru religie, nici în această tradiție nu găsim egalitatea de valoare terminologică. Dharma constituie unul dintre cele trei refugii, împreună cu refugiul la Buddha şi în cadrul comunității monahale (sangha). A identifica deci dharma cu noțiunea de religie, înseamnă a concepe budismul fără Buddha şi fără budişti.

În timpurile moderne, când influența apuseană începe să se facă simțită în lumea orientală, ca rezultat mai ales al activității misionarilor creștini, şi Orientul va încerca să conceptualizeze noțiunea de religie, prin împrumuturi de cuvinte sau dând sensuri noi unor expresii mai vechi.

Astfel, chinezii împrumută termenul japonez tsung-chiao, adaptându-l pentru a acoperi noțiunea de religie. Până la găsirea acestei formule, chinezii nu foloseau decât expresii simbolice. De exemplu, pentru confucianism aveau termenul yu chiao wu lui care înseamnă înțelept, iar chiao însemna învățătură, deci putem traduce în sensul învățătura celui înțelept, adică a lui Confucius.

Pentru taoism întâlnim expresia tao chiao, iar pentru budism fu chiao sau shih chiao, iar pentru maniheism ming chiao. După câte se pot observa, nici nu putem vorbi de o religie în sine ci de sisteme promovate de anumite persoane.

În cazul japonezilor s-a împământenit termenul «shinto». Shinto venerează soarele ca divinitate principală și spiritele strămoșilor. Termenul a fost folosit de către chinezi pentru a desemna practicile religioase ale japonezilor. În Japonia shinto se traduce prin kami no michi – calea zeilor. Expresia nu acoperea în întregime noțiunea de religie. Ea este pur convențională și este folosită pentru a da contur mai precis credinței religioase a japonezilor.  

Nici în limba ebraică nu întâlnim un echivalent pentru religio. Cu excepția cuvântului persan data – datum – lege, folosit pentru a indica legea mezilor si a perșilor după reîntoarcerea poporului Israel din robia persană. Vechiul Testament nu face uz de acest termen. Expresia “teama de Domnul” (Yr’ath Yahweh) este cea mai apropiată ca sens de noțiunea religio. Aceasta nu conceptualizează însă un sistem social sau doctrinar, ci exprimă un sentiment şi nici nu este folosită la plural.

În Noul Testament, cuvântul cheie este pistis – credință. Acesta este folosit de 602 ori. Sfântul Apostol Pavel folosește și cuvântul threskeia, (Faptele Apostolilor 26, 5), cuvânt tradus din greacă de către Fericitul Ieronim prin termenul religio. Cât privește islamul, situația este puțin mai diferită în sensul că în această tradiție întâlnim în limbajul religios un sinonim pentru termenul concept religio. Cuvântul islam este întâlnit în Coran, iar musulmanii îl folosesc ca denumire pentru sistemul lor de credință. După credința lor, acest cuvânt a fost descoperit de însuși Allah: “Cu adevărat religia în ochii lui Allah este islamul”. Un alt cuvânt important este wara – pietate.

După această analiză a termenului-concept religio în ansamblul lui, ne putem da seama de dificultățile cu care ne confruntăm. Se observă că denumirea de religii atribuită uneori fără discernământ mentalităților din afara tradiției iudeo-creştine, a fost un act greşit. Se constată că vorbim despre istoria religilor la general. În realitate nu vorbim despre religie în sensul tradiției creștine adică, aşa cum acest termen a fost conturat în această tradiție, ci despre atitudini sau mentalități, despre concepții care nu se suprapun terminologic și conceptual cu ceea ce termenul-concept religio implică. Cât despre terminologiile prezente în religia comparată situația se complică și mai mult. Căci dacă în primul caz abordăm problema doar în perspectivă istorică, în cel de al doilea caz intervin și judecățile de valoare. În sprijinul acestei idei am să ofer câteva citate. Un gânditor de seamă din tradiția iudaică spunea: “Încercarea de a reduce iudaismul la o religie este o trădare a adevăratei sale nature” (Milton Steinberg). În tradiția indiană, Jawaharlal Nehru, consideră că “este aproape imposibil… să spunem dacă hinduismul este o religie sau nu”. Un conducător budist afirma clar că “budismul nu este o religie în sensul în care cuvântul este îndeobște cunoscut”. Și din lumea islamică avem un exemplu asemănator celor de mai sus: “islamul nu este numai o religie în sensul în care acest cuvânt este înțeles în Apus” (Said Ramadan).

Aceste exemple întăresc idea că noțiunea de religie nu este compatibilă pentru iudaism, hinduism, budism și islam, deoarece aceste mentalități depăşesc sfera religioasă, fie în sensul că nu se includ în ea, cum este cazul hinduismului și al budismului, fie că în conținutul lor sunt cuprinse elemente externe religiei, cum este cazul islamului, care propune un drept islamic, o economie islamică, o educație islamică și un mod specific de viață. Acelaşi lucru este valabil în parte și pentru iudaism.

Credința este o parte constitutivă, o dimensiune majoră a creştinismului. Potrivit învățăturii creştine există o părtășie universală, a tuturor oamenilor la cunoaşterea generală a lui Dumnezeu, mai precis, “a puterii și dumnezeirii sale”; “pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani I, 19-20). Şi mai precis în Faptele Apostolilor 14, 16-17: “Şi care, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor. Deși El nu s-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă binele, dându-vă din cer ploi și timpuri roditoare, umplând de hrană și de bucurie inimile voastre”. În concluzie se poate vorbi despre o experiență religioasă a omenirii și deci istoria religiilor este o istorie a acestei experiențe religioase. Putem vorbi despre o experiență religioasă hindusă, budistă etc., sau experiența religioasă a hinduismului, budismului etc., implicând prin aceasta că hinduismul, budismul nu sunt «religii» în sensul creştin al cuvântului sau al termenului-concept religio, dar s-ar putea afirma posibilitatea unei experiențe de tip religios în cadrul lor. De aceea cred că istoria religiilor trebuie înțeleasă ca o istorie a experienței religioase a omenirii, întrucât prin aceasta se accentuează specificul ei de disciplină teologică, iar conceptual se păstrează nuanța specifică cercetărilor cu fundament creştin.

Niculae Văleanu – din volumul: Maestrul Mesager – Însemnări despre inițiere, București 2018