Emil Iana

Despre metempsihoza sufletului

Din cele mai vechi timpuri a existat credinţa potrivit căreia sufletul, după moarte, parcurge un lung şir de reîncarnări succesive, în oameni, în plante şi animale, în vederea purificării. Cuvântul de origine greacă a pătruns prin intermediul limbii franceze în limba română, iar noțiunea de transmigrație a sufletelor era o componentă esențială în sistemele filosofice și religioase budiste și hinduiste, dar noțiunea a fost întâlnită şi în sistemele filosofice şi religioase ale antichităţii greceşti, precum orfismul, în învăţăturile lui Pitagora, în Dialogurile lui Platon etc.

Hindușii credeau că trupul era locuința temporară a sufletului. Ei erau de părere că trupul și sufletul sunt legate printr-un lanț al propriilor acțiuni, iar rezultatele din trecut ale acestora se reflectă asupra lor în prezent. Sufletul, în opinia lor, se ridică sau cade într-un lanț nesfârșit de întrupări, fie într-o plantă, într-un animal, zeitate sau om. Sufletul este imperfect și trebuie să se deplaseze de la un corp la altul până când atinge desăvârșirea. Până atunci, trebuie să petreacă ceva timp pe pământ. Abia când sufletul imatur devine perfect, se poate aștepta să se reunească cu sufletul universal sau cu Dumnezeu. Acest lucru poate dura câteva sute sau chiar mii de ani, iar sufletul intră în multe corpuri și ia forma unui lucru viu. După moartea unui corp, sufletul migrează în alt corp și procesul continuă până când eliberează.

De asemenea, pe baza analizei poveștilor populare, a legendelor mitologice și a altor surse, putem conchide că, în vremurile străvechi, popoarele din regiunea Munților Carpați cunoșteau și susțineau ideea transmigrației sufletelor. Oamenii credeau că sufletul se poate muta la un animal sau la o plantă și, prin urmare, spuneau: nu ucideți o muscă singură în timpul iernii în casă căci ar putea fi sufletul rudelor voastre apropiate. Și în vremurile precreștine, a existat o concepție conform căreia la patruzeci de zile de la moartea omului, sufletul care a părăsit trupul, rătăcește încă, iar după aceea se îndreaptă către altă lume. Se credea că drumul sufletului către acea lume este foarte lung și periculos. Potrivit unei credințe, sufletul care părăsește corpul, devine o stea și privește în jos pe pământ, deci stelele sunt sufletele morților. Conform altor credințe, fiecare persoană primește la naștere o stea care are darul să-l protejeze pe tot parcursul vieții.

Conform învățăturilor magilor (conform cultului păgân magii nu erau preoți sau slujitori ai zeilor, ci erau specialiști în vrăji, adică vrăjitori), sufletul este carnea spirituală vie a omului, și acesta determină temperamentul, comportamentul, activitățile, soarta în general. Sufletul este cuprins în esența omului. Magii credeau că sufletele sunt fie deschise, fie întunecate. După moartea unei persoane, un suflet strălucitor – după patruzeci de zile de rămas bun de la lume și de la trupul fizic – merge într-un loc paradisiac etern. Sufletul întunecat cade în regatul negru, subteran (după ce a trecut în prealabil de cele 12 sfere martirice ale iadului) și devine slujitorul “Celui de Nerostit”. Magii au susținut și că există oameni care poartă cu sine două suflete simultan, de lumină și de întuneric, iar acești oamenii cu suflet dublu, de obicei se sinucid. Magii au acordat o mare importanță ideii de reînviere și reîncarnare a sufletului. Conform învățăturilor lor, sufletele morților renăsc nu numai în oameni, ci și în animale, copaci, plante, în râuri și așa mai departe. De exemplu, sufletele războinicilor curajoși și soldaților puternici renăsc în stejari precum și în alți copaci falnici. Prin urmare, magii permiteau să se folosească pentru combustibil numai porțiuni uscate din copaci, precum și cei care au fost doborâți de vânt sau de fulger. Și tot ei au fost cei care au încurajat oamenii să folosească stejarul pentru construcția de locuințe. Casa, construită din lemn de stejar, conform magilor, conține în zidurile sale sufletele foștilor soldați. Prin urmare, într-o astfel de casă, după credința magilor, se vor naște oameni harnici și curajoși. Toate acele suflete strălucitoare ale morților conținute în clădire ofereau protecție casei. Potrivit acestora, sufletul s-ar putea renaște și reîncarna într-un număr limitat de ori (de trei, patru, șapte, opt, nouă și douăsprezece ori – în funcție de „puterea” sa). Apoi, sufletul „săturat” va zbura către o locuință veșnică. Slavii din antichitate au încercat să prevină renașterea sufletelor întunecate, de exemplu, ei acopereau locul în care un copil se năștea cu ștergare cu imagini ale zeilor protectori.

Emil Iana
Din Volumul “Sufletul în coregrafia vieții”, BUCUREȘTI 2021