Nota autorului

Viața și opusul ei, moartea, au atras atenția gânditorilor timp de multe secole. Oamenii au încercat să înțeleagă care este secretul existenței umane, să rezolve întrebări eterne precum: Ce este viața? Când și de ce au apărut primele organisme vii pe planeta noastră? Cum să prelungești viața? Întrebarea despre misterul originii vieții atrage în mod firesc întrebarea despre sensul morții. Ce este moartea? Triumful evoluției biologice sau prețul perfecțiunii? Poate o persoană să prevină moartea și să devină nemuritoare? Și, în sfârșit: ce domnește în lumea noastră – viața sau moartea?

În cursul istoriei, nu numai înțelegerea morții se schimbă, ci și locul problemei morții în cultură. În culturile arhaice, problema morții a ocupat o poziție centrală. Încă din cele mai vechi timpuri, s-a acumulat foarte multă experiență dintr-un anumit punct de vedere, în ceea ce privește moartea și reîncarnarea. O astfel de experiență este dovedită prin monumentele și scrierile din trecut – cărțile egiptene și tibetane ale morților.

Acest mod de abordare s-a schimbat semnificativ în perioada medievală. Moartea era privită în contextul păcatelor din timpul vieții. În Evul Mediu, majoritatea oamenilor erau profund religioși, iar doctrina creștină era centrală în viața lor. Moartea era percepută ca o etapă inevitabilă și necesară pentru a ajunge în lumea de apoi: Raiul, Purgatoriul sau Iadul. Viața se transformă așadar într-un fel de pregătire pentru moarte. Judecata de Apoi (individuală și universală) era un concept esențial. Se credea că sufletul este judecat în funcție de faptele bune și rele săvârșite în timpul vieții. Trebuie să privim această viziune medievală asupra morții în context mai larg, atât religios cât și social și cultural al epocii. Să amintim aici că trei crize semnificative au condus la schimbări fundamentale în toate domeniile societății – colaps demografic, instabilități politice și revolte religioase. Începând cu Marea Foamete din 1315-1317 și mai ales Moartea Neagra (ciuma) din 1348, două imense motive care au redus populația la jumătate. Depopularea a fost însoțitǎ apoi de tulburări sociale și de război.

Renașterea, o perioadă marcată de o renaștere a interesului pentru cultura clasică, a adus cu sine și o nouă perspectivă asupra morții. În timp ce Evul Mediu, după cum am amintit, era dominat de o viziune religioasă și adesea pesimistă asupra decesului, Renașterea a oferit o abordare mai umanistă, concentrându-se pe viața pământeană și pe potențialul individului. Această tendință a fost dezvăluită destul de clar de Benedict Spinoza (1632—1677), care a insistat că un om liber nu se gândește la nimic atât de puțin ca moartea, înțelepciunea constă tocmai în a se gândi nu la moarte, ci la viață. Moartea era văzută ca o parte naturală și inevitabilă a ciclului vieții, similar cu înnoirea naturii. Această perspectivă a adus o oarecare liniștire și acceptare a decesului. Viziunea despre moarte în Renaștere a fost marcată de o combinație de acceptare, umanism și individualitate. Deși moartea era inevitabilă, renașcentiștii au căutat să trăiască o viață plină și să-și lase o amprentă asupra lumii. Această perspectivă a influențat profund cultura și gândirea europeană și nu în ultimul rând ideile lor continuă să ne influențeze și astăzi.

Problema morții în secolul XX se modifică, căci în această perioadă s-au petrecut numeroase transformări în modul în care societatea a perceput și a abordat moartea. Avansurile în medicină au prelungit speranța de viață, dar au și ridicat noi întrebări etice și filosofice legate de sfârșitul vieții. Cu timpul, moartea a devenit tot mai medicalizată, mutându-se în spitale și instituții medicale. Acest lucru a creat o distanță emoțională între bolnav și familie, iar moartea a devenit un eveniment ceva mai impersonal. Atenția sporită acordată problemei morții se datorează și realizărilor din domeniul gerontologiei, resuscitarii, biologiei, geneticii și altor cunoștințe speciale care dezvăluie noi aspecte ale științei. Societatea modernă a dezvoltat o tendință de a evita discuțiile despre moarte, considerându-le nepotrivite sau macabre. Acest tabu a făcut ca oamenii să se simtă mai puțin pregătiți să facă față pierderii și să își exprime doliul. Este puțin probabil ca argumentele raționale să facă o persoană să iubească vreodată moartea, dar reflecțiile filosofice pe această temă îl pot ajuta să abordeze viața mai înțelept.

Omul nu se confruntă cu moartea, a insistat Epicur (“Moartea nu se întâlnește niciodată cu simțul omului, întrucât atunci când aceasta sosește, omul nu o poate percepe, întrucât în acel moment nu mai există simțuri, moartea nu poate fi catalogată de om prin simțurile sale, ca fiind nici bună, nici rea, deci nu există nici un motiv de a ne teme de ea”).

Normal, de-a lungul vieții ne punem, mai devreme sau mai târziu întrebarea: „de ce?”. După aceea, într-o ordine firească ne întrebăm: „cum?”. Aici, referitor la sensul vieții, pentru unii dintre noi, răspunsurile s-au găsit. Ele stau în credință, în slujire, în atingerea unui scop, în devotamentul față de o idee, în dragoste etc.

Eforturile oamenilor de știință s-au dus în direcția în care se vizează extinderea maximă a vieții umane fie pe baza transplantului, fie pe baza tehnologiei bionice, fie pe cea a ingineriei genetice. Și totuși, știința nu înlătură problema mortalității existenței umane. Nici ea nu poate dovedi nemurirea omului.

Dar, dincolo de aceste argumente, putem spune că cea mai durabilă influență în problema interpretării umane a fost oferită de Vechiului Testament. Antichitatea și mai ales creștinismul, au văzut că esența unei persoane stă în ceea ce gândește, în abilitățile sale cognitive, în capacitatea sa de a crea o comunitate. Toți oamenii au capacitatea ideală fizică, mentală și spirituală de perfecționare.

Gândirea antică a fost îndreptată către cosmos și natură și către om numai în măsura în care era conectat cu ele. În timpul Evului Mediu, omul era văzut ca o parte integrantă a ordinii divine în lume. În secolul al XVIII-lea, adesea numit și Secolul Luminilor, omul a fost umbrit de propria sa minte sau chiar de mintea absolută a universului, iar omul a devenit un subiect cunoscător. Predomina convingerea că rațiunea și cunoașterea științifică aveau puterea de a „ilumina” mintea umană și de a aduce progresul societății. În această perioadă, filosofii și oamenii de știință au pus sub semnul întrebării tradițiile și autoritățile religioase, promovând în schimb ideile de libertate, egalitate și fraternitate. Începând cu Schelling și Kierkegaard, are loc o întorsătură în gândirea europeană către concretizarea individuală și istorică a existenței umane și a conceptului de viață. Prin Nietzsche și Scheler, dezvoltarea a continuat până la existențialism, locul în care antropologia filosofică și-a găsit sfârșitul temporar. Apoi, filosofia marxistă a condus la formarea materialismului filosofic care neagă în ultimă instanță orice posibilitate de nemurire fizică personală, și nu-i lasă omului speranța pentru o „viață de apoi”. Mai exact, sensul vieții devine un ideal bazat pe anumite relații ale unei persoane cu faptele realității existente. Sensul vieții nu poate fi imaginat în afara relațiilor umane. Sensul vieții unui individ nu poate fi izolat de sensul vieții altor indivizi, deoarece își pierde orice sens în afara relațiilor umane. Sensul vieții se găsește în activitatea umană: Marx susținea că oamenii se realizează pe deplin prin muncă, dar într-o societate fără exploatare, unde munca este o expresie a libertății și a creativității. Dar, limitarea reală a existenței umane în timp, conștientizarea mortalității, se poate traduce într-o poziție de responsabilitate pentru viața cuiva, printr-o atitudine semnificativă față de timpul propriu. Pe această bază se formează valoarea și rolul unei persoane. Și asta înseamnă că problema sensului și scopului vieții se naște în mod natural din recunoașterea mortalității umane. Dacă fiecare individ este muritor, de ce trăiește? De ce merită să trăiești? Există vreun sens pentru viața umană? Învățăturile religioase susțin că viața pe Pământ este o etapă foarte importantă a existenței unui individ. El are propria viață, valoare și semnificație. 

De asemenea, conceptele atee susțin că sensul vieții umane este în viața însăși. Ateii nu găsesc sensul vieții într-un plan divin sau într-un scop cosmic predefinit. În schimb, sensul vieții este căutat în experiența umană, în relațiile cu ceilalți și în realizările personale. Epicurienii, după cum am menționat mai devreme, ne-au învățat să eliminăm teama și durerea. Din această doctrină a apărut epitaful epicurean: Non fui, fui, non sum, non curo („nu am fost; am fost; nu sunt; nu-mi pasă”), care este înscris pe pietrele de mormânt ale urmașilor săi și văzut pe multe pietre funerare antice ale Imperiului Roman. O astfel de poziție filosofică are propriile sale trăsături pozitive, orientând o persoană către valoarea de sine a vieții sale. Dar reflectă foarte slab orientările semnificative ale poziţiei față de viaţă, criteriile spirituale şi morale ale vieţii umane. Oamenii, de regulă, trebuiau doar să trăiască. În schimb, omul a constatat că  dorește să trăiască „pentru cineva” și „în numele a ceva”. 

O alegere non-religioasă obligă o persoană să se gândească profund și serios la locul său în lume, în societate, printre oameni. Și doar în legătură cu acești oameni există șansa lui reală de nemurire precum și un imbold pentru speranță. În cercul lor, individului i se oferă posibilitatea de a se realiza pe sine, de a găsi recunoștință. Marii oameni de știință, compozitori, scriitori, poeți, luptători pentru libertatea și fericirea omenirii trăiesc pentru totdeauna în viața noastră. Memoria lor este eternă. Dar nu numai oamenii mari lasă o amintire despre ei înșiși. Tot ce este bun, moral, valoros rămâne în amintirea descendenților. Și închei această notă cu câteva cuvinte ale scriitorului Joel Dicker: “Viața e un roman care știi de la început cum se termină: la sfârșit, eroul moare. Cel mai important nu este deci cum se termină povestea, ci cum îi umplem paginile. Fiindcă viața, la fel ca romanul, trebuie să fie o aventură. Iar aventurile sunt vacanțele vieții”.